Proză

 

 

 

La malul Dunării / acuarelă autor: Constanța Abălasei-Donosă

La malul Dunării / acuarelă
autor: Constanța Abălasei-Donosă

Dezgheț / ac uarelă  autor: Constanța Abălașei-Donosă

Dezgheț / ac uarelă
autor: Constanța Abălașei-Donosă

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe faleză / acuarelă autor: Constanța Abălașei-Donosă

Pe faleză / acuarelă
autor: Constanța Abălașei-Donosă

Aşa am învăţat să iubesc Brăila

 
Brăila, este stră-străbunica mea din moşi strămoşi. Fac aceasta mărturisire de suflet findcă ea s-a născut prin preajma anului 1360, în partea de Est a României pe malul Dunării. Din totdeauna i-a plăcut să primească oaspeţi din toate colţurile lumii, fiindcă uşile portului erau deschise pentru toate vasele maritime mari, remorchere cât şi pentru bărcile băştinaşilor – pescarii – cei mângâiau cu plescăitul de vâsle, valurile agitate sau liniştite până la tăcere .
Brăila, este casa mea; aici m-am născut . Aici am învăţat primii ani de scoală, liceul şi pictura. Aici am cunoscut personal, oameni de cultură care au dus numele Brăilei în mai toate colţurile Europei . Şi dacă sufletul, ochii şi inima mea au fost umplute şi de imaginea altor locuri din ţară unde-mi petreceam vacanţele cele lungi pe timp de vară sau unde am învăţat după terminarea liceului, tot Brăila a rămas oraşul de suflet fiindcă în mintea mea de copil cândva, o comparam cu marile oraşe ale lumii datorită portului şi-mi construiam în minte o lume fabuloasă, al cărui centru era Dunărea la Brăila – oraşul meu inconfundabil .
Aşa am învăţat să iubesc Brăila !
Aşa am învăţat să iubesc Dunărea !
Brăila cu pădurile ei vrăjite de sălcii şi plopi de la Corotişca şi Ghecet, în care ramurile se mişcau lin şi domol făcând umbre foşnitoare în albastrul apei.
Brăila cu pescăruşii şi cântecul lor: cu pescarii împătimiţi – pescuitul fiind asemenea unui ritual înălţător. Brăila, cu Dunărea ei înconjurată de foşnetul pădurilor toamna, strivită de gheţari iarna şi de soarele puternic vara. Dunărea, cu zborul pe verticală al pescăruşilor dragi.
Brăila, oraşul care poartă pe străzile lui bucuria sau tristeţea multor amintiri legate de mari personalităţi culturale, oameni aleşi şi de spirit ce au impus-o de multă vreme pe tărâmul culturii româneşti şi europene.
Şi dacă prin alte locuri, vezi privelişti minunate cu afluenţi ai Dunării ce-ţi strâng la piept vegetaţiile pădurilor de brad şi pin, frasin şi mesteacăn, amurguri ce coboară-ncet peste oaza de linişte, la noi în oraşul dunărean, vezi străzi drepte ca petalele simple ale unei flori. O Dunăre măreaţă ce dă un farmec aparte, precum farmecul unei amfore stravechi de agată, patinată vineţiu. Mai vezi Bărăganul nostru pârjolit uneori de seceta soarelui cumplit, iubit nu numai că este brăilean, ci şi pentru cuminţenia şi hărnicia lui.
Din timpuri străvechi, oamenii se înfruptă din rodul său, grâul, dezmierdându-l şi mângâindu-l cu boarea sa de binefacere, stoluri de păsări îşi înalţă cântecele lor cântate către Dumnezeu, binecuvântând şi preaslăvind grâul.
Dumnezeule, bun Eşti, Doamne bun !

 

Amintiri din verile copilăriei

Este suficient să-mi aduc aminte de anii copilăriei, fiindcă retrăiesc și acum cu o emoție parcă ieșită din succesiunea timpului. Pe toate le retrăiesc cu intensitatea de odinioară: vacanțele lungi petrecute la bunicii din partea mamei, pe malurile Buzăului la Scorțaru-Nou, cu pădurile prin preajma-i în toate nuanțele de verde cu păsăritul pădurii ce se trezea de dimineață atât de vioi și vesel, cu apa Buzăului ce-și picta marginile pe nisipul azuriu în care sălciile-și băteau crengile înghesuite lăcrimând prin frunzele lor, lacrimi tăcute, rugă pentru Sfântul Duh. Și când priveam acest imperiu de verdeață cu decorul lui de vis, descopeream cum lumina cerului îi dădea de fiecare dată un colorit surprinzător pentru imaginația mea. Așa mi s-au tipărit în minte tablouri inedeite prin splenditul lor decor. Acestea din urmă considerându-le adevărate palate de ramuri împreunate, alcătuind pentru mine o lume fantomatică de liniște. Parcă ar fi fost coborâte de pe altă planetă aceste frumuseți de verde; de albastru-verzui ce-ți tăiau respirația – palatul păsărilor prin ramuri, apoi covorul de flori multicolore pe care le întâlneam pe poteci neumblate. Mi se părea o lume de vis unde doar razele soarelui abia pătrundeau ascunse ca niște reflectoare mici pe unele din suprafețele scoarței copacilor.
Așa mi se înfățișa pădurea de la Scorțaru-Nou, leagăn al copilăriei mele în toată splendoarea ei policromă, inepuizabil decor plăsmuit de sfânta natură. Draperiile imense de crengi adiate uneori ușor de un vânt domol, dădeau binețea unui aer răcoros, nestăpânit de nici o lege. Apa Buzăului cu pădurea din împrejurime, cu toate păsările ei compozitoare a zeci de melodii, gâștele și rațele din ogrăzile gospodarilor care singure știau drumul până la apa Buzăului, au fost lumea mea de vis pe care nu știu să o uit vreodată.
Pe malul Buzăului căutam un prund uscat și încins de soare. Acolo îmi făceam un culcuș ca și când aș fi fost așezată pe cel mai scump divan și priveam liniștită la formele copacilor, contemplând în mintea mea cele mai mari săli ale unor muzee de artă, unde doar marii maeștri ai penelului puteau expune. Pe atunci fiind încă prin clasa a III a, știam doar de Grigorescu, Tonitza, Luchian și Baba, considerându-i titanii picturii!
Natura, scenograful tuturor decorurilor a țesut această fantezie în care se concentrau; nopțile calde de vară în inima satului, unde eram departe de zgomotele orașului, amurgul coborând încet în purpură, iarba și pomii fructiferi de la marginea șanțurilor de pe ulițe, parcă strigând de căldură.
Seară de seară, când soarele era deja apus, de departe se auzeau tălăngile vitelor ce veneau de la pășunat de dincolo de sat. Din câmp, plecau sinfonic semne și semne de agitație. Carele trase de boi ce se îndreptau pline spre hambarele caselor, scârțâiau parcă a jale pe ulițele satului pline de un praf nisipos în care te cufundai, rămânându-ți uneori urme pictate pe picioare. Carul bunicului, tras de cei doi boi imenși de culoare maronie cu o forță de urși, se odihneau apoi în palma curții când se întorcea seara din câmp. Imaginile repetate zilnic, au rămas aceleași în ochii mei. Bunicul mergea la munca câmpului, ori făcea pentru gospodărie muncile cele mai grele; iarăși bunica, rămasă acasă, mătura curtea de două trei ori pe zi din cauza orătăniilor; prepara mâncare, ori cusea cu acul îmbrăcăminte și cele necesare pentru casă. Se împlineau astfel două dintre darurile vieții lor; harul muncii și dragostea pentru animale.
Seară de seară când vitele veneau de la pășunat, ieșeam la poartă așteptându-l cu bucurie pe bunicul să vină din câmp. De fiecare dată vedeam aceiași imagine neschimbată ca într-un tablou. Oamenii satului, obosiți după o zi de muncă sub inima soarelui din zi, se întorceau spre casele lor seara când soarele începea să apună. Cei ce veneau pe jos sau în carele lor, obosiți și însetați, se opreau să bea din apa de la singura fântână de la marginea satului, apoi își făceau semnul crucii, drept mulțumire. Această imagine văzută în fiecare seară îmi stimula uimirea; simpla bucurie prin aș răcoroi sufletele, apoi continuarea drumului, spre casele lor.
În timpul zilei, prin sat era puțină mișcare. Doar oamenii în vârstă mergeau prin apropiere, apoi vedeai cum se întorc la ogrăzile lor lângă o movilă imensă de paie sau în fața unui cuptor unde duduia înăbușit vreascurile uscate – făcând ritualul obișnuit al unei zile: o fierbere de legume și mămăligă. Copii mai mari sau mai mici cu câte o carte în mână, păzeau oile pe imașul ce ducea până în apa Buzăului, iar alții scăldându-se. Mergeam și noi; eu și fratele meu Petre, însă de fiecare dată eram însoțiți de bunica care nu ne pierdea din ochi să nu înaintăm la scăldat spre mijlocul apei. În unele zile din săptămână ardea vatra din curte iarăși noi eram atrași de mirosul de pâine caldă iarăși în zilele de sărbătoare, de mirosul de carne friptă. În aceiași vatră, în fiecare duminică, bunica după ce se întorcea de la biserică, cocea imense plăcinte cu brânză în tăvi rotunde cât roata carului, pentru cei de-ai casei: fratele meu Petre, mătușe și unchi și eventual musafiri de duminică care nu lipseau niciodată.
În nopțile lungi de nesomn când praful ulițelor ardea încă de soarele încins al zilei, stăteam pe prispa casei alături de bunici și ascultam greierii ce cântau melodii atât de frumoase fără nici o notă muzicală, care pentru mine, reprezenta un limbaj universal pentru vietățile din natură fiindcă-mi făcea ca bucuria să fie mai deplină. Bucuria nu era un moft, ci o stare de suflet sinceră până la misticism. Cunoșteam notele muzicale doar ca pe un alfabet al unei limbi pe care nu o știam. Știam că notele muzicale reprezenta un limbaj universal; dar mie, nu-mi spuneau nimic. Ascultam melodiile de tânguire, sau poate de jale și bucurie ale greierilor și priveam cerul înstelat. Vedeam luna de culoarea vaniliei necoapte ce urca încet, încet printre puhoiul de stele. Mi se părea că luna dansează desculță printre ele; numără până la zece: se oprește și iarăși repornește dansul împletit cu murmurul astrelor. Acest mare spectacol de la miezul nopții, reprezenta pentru ochii mei un amestec de religie și simboluri.În zilele de secetă când năvălea soarele puternic înfrățit cu colbul de praf nisipos, ocupându-și locul prin toate colțurile, bunicul se uita spre cer și începea să cânte ca și cum ar fi plâns.
,,Grădina mi-i ofilită / Într-un prun cântă un cuc, / Vino ploaie mult dorită / Apă să nu mai aduc. ,,
Când termina de cântat, noi îl întrebam cu sfială:
– Este o rugăciune pentru ploaie, bunicule ?!
Bunicul se proptea sub umbra unui copac din grădină, ne privea cu anticipație să-i putem înțelege explicațiile, apoi ne ducea la distanțe în timp – uneori mari pentru noi – cu repeziciunea gândului ca și cum ar fi fost o pânză albă pe care trebuia să ruleze un film. Îl ascultam cu nerăbdare. Îmi vine în minete mereu, ne spunea bunicul, cântecul cântat de mama, acum cincizeci de ani în urmă. Adâncindu-mi gândurile în minte, simt în străfundurile sufletești vocea ei cântând acest cântec straniu; ca o verdeață dincolo de uscăciune, ca o lumină dincolo de moarte !

Cânta cu vocea ei frumoasă pășind prin grădina casei atât de timidă ca și cum ar fi plutit. Atunci ochii mei urmărea ceva ce nu vede; auzeam cântecu ți taina puterii lui pentru ploaie. Și ploaia venea câte puțin, plantele simțindu-se pentru o clipă la marginea veșniciei. Acest cântec, m-a urmărit mereu. Nu l-am descifrat mai adânc, dar ascultându-l, i-am simțit recunoștința.
Când ploaia nu venea curând să limpezească vatra de casă plină cu pomi fructiferi, zarzavaturi, cartofi și porumb, bunicul urca butoaiele în carul tras de cei doi boi la care ținea ca la ochii din cap și mergea la Buzău încărcându-le, umezind pământul însetat din grădina casei. Făcea acest lucru seară de seară ca plantele să aibă din belșug umezeală la rădăcină. El, parcă avea timpul să se deprindă cu toate posibilitățile de a se îngriji spre a o duce mai bine cu traiul.
Alteori, în miez de noapte, ne așezam pe prispa casei; casa bunicilor mi se părea că are ceva din izolarea suficientă a oamenilor de altădată. Noi priveam la stele, iar bunicul bălai la față, cu ochi mari de culoarea cerului senin, inteligenți, cu o expresie vioaie și plăcută, și cu un tremur de emoție și firească înfiorare, începea să ne povestească despre copilăria și frumusețea anilor de școală, evocând atâtea lucruri minunate și pitorești, pline de interes ca la prima stângere de mână, că totul devenea pentru noi un fel de melancolie copleșitoare. Îi venea în minte atâtea lucruri plăcute de care-l legau viața și amintirile sale: de pildă, profunda admirație pentru mama sa, care era frumoasă, cu ochi mari albaștri ca ai săi, părul strâns în două cozi groase, talentată la desen și în arta cusutului cu acul. Dimineața, se scula

odată cu zorii de zi, spunea el, trebăluia prin gospodărie apoi se apuca de brodat până când lumina violentă și orbitoare a soarelui, scălda întreaga zi.
Alteori duminica, înhăma caii de dimineață, pregătea totul și ne trezea când somnul era mai dulce și mergea cu noi la Mănăstirea Măxineni, la zeci de kilometri față de satul nostru. Pe drumuri ocolite,
încurcate pentru noi fiindcă nu le cunoșteam, ajungeam acolo înainte de începerea slujbei. Din mijlocul curții, prin ochiul meu de copil, priveam mănăstirea scundă aproape dărmată, cu turlele sale greoaie, turtite și supărate pe cei ce nu le repară. Priveam la stâlpii și coloanele zăbrelite de dungi întunecate sau poate afumate. Unele colonete și arcade abia le percepeam din ce ne explica mama. Tot mama, apăsa uneori pe cuvinte să reținem despre această mănăstire, dacă cineva ne întreabă să vorbim despre aceasta.
Mănăstirea a fost construită pe la 1637 de către Matei Basarab cu scopul de a fi un punct strategic militar al Țării Românești, fiind în apropiere de Raiaua Brăilei, care aceasta era sub ocupație otomană și cu granița dinspre Moldova lui Vasile Lupu. De-alungul timpului, sfânta mănăstire a trecut prin mari pagube; mai întâi cutremurul din 1802 și cel din 1838. În anul 1856, guvernul din acea perioadă a aprobat reclădirea din nou al edificiului sau cred, repararea. O perioadă a fost transformată în biserică de mir, cum este cea din satul nostru. La 1877, aceasta a fost cu totul izolată și lăsată în paragină. În iarna lui 1916 – 1917, când în această zonă s-au purtat lupte grele pe linia Siretului cu armata germană și cea austro-ungară invadatoare, zidurile mănăstirii s-au prăbușit din cauza obuzelor de tun.
Din mijlocul curții vedeam rândunelele, lăstunii, vrăbii și porumbei sălbateci ce zburdau jucăuș dintr-o parte în alta sau intrau în cuiburile lor ca într-un buzunar. Zbenguiala lor întovărășită de ciripitul vesel și muzical ne introducea parcă în atmosfera de veselie cerească înainte de începerea slujbei. Un preot și vreo doi călugări traversă curtea aproape pustie spre mănăstire. Un altul, plecă dintr-o cămăruță mică spre poarta de intrare unde aveau o cameră ca să vândă lumânări, tămâie sau miere de albine din stupii sfinți ai mănăstirii. Tot mama ne amintea că aceasta are leac pentru orice boală, iar cărarea mâncată de ploi și urmele trecătorilor, duce către o cișmea cu vână groasă de apă din care vom lua și noi la plecare, în putina deja pregătită.
În timpul slujbei, stăteam tăcuți și sfioși fără să scoatem un cuvânt, iarăși la terminare, totul era o binefacere pentru noi iar pentru mama, un vis împlinit ca visurile din basme. Ochii ei deveneau mai luminoși, iar sufletul său mult mai deschis: nu precum clipele ce apar și dispar.
La întoarcerea spre casă, ne opream la marginea pădurii de plopi înalți fără sfârșit și drepți , crescuți pe panta unei coline să putem vedea totul în dreapta și în stânga noastră. Câmpul ce-l aveam în față arăta de un galben spălăcit presărat cu mici coroane verzi de copaci pitici și maci roșii dezertați prin grâu, precum formațiile soldățești la exerciții. Toată paleta acestei priveliști, fugară pentru ochi din cauza soarelui, era plină de surprize. Zăream spre marginea grâului câte un cârd de dropii sau iepuri sprinteni, învârtindu-se când în stâga spre un canal de apă, când în fața noastră.
Cât pășteau caii într-o masă de verdeață, mama ne aduna lângă ea și mâncam câte ceva din ce pregătise pentru drum. La întoarcere, deslușam mai bine locurile pe unde venisem spre mănăstire. Treceam printr-un sat, o dungă cenușie a unui drum de șes, un alt sat cu case răzlețe ulițe pustii și multă liniște. Tăceri vaste înconjura drumul nostru. Parcă și văzduhul se apleca peste câmp în semn de rugăciune. Când ne apropiam de locurile știute de mine în preajma satului, frumusețea locurilor mi se părea alta. Pe drumul de-alungul Buzăului, priveliștea o vedeam de o grandoare neînchipuită.
În zilele de sâmbătă când bunicul termina munca câmpului pe la ora prânzului, seara târziu, ne povestea de fiecare dată alte și alte întâmplări; despre anii de cătănie unde făcuse niște cursuri fiindu-i folositoare mai târziu. Spre terminarea stagiului militar, a prins primul război mondial dorind să mergă pe front, însă fiind orfan de tată a fost respins. Singura care s-a bucurat și a venerat precum moaștele, pe superiorii mei, ne tot amintea bunicul să nu uităm, tot mama a fost.
După terminarea războiului am rămas câțiva ani la un unchi, fratele mamei ce locuia la Vama Veche. Aici mi-am găsit un servici pentru a munci să-mi câștig existența. Nu era ceva potrivit pentru mine, însă am avut răbdarea să muncesc până mi se ivea o altă șansă meseriei mele. Deseori mergeam cu unchiul meu Vasile și cu nevasta lui Marusa, în Bulgaria. Ea se ocupa cu negoțul, având un mic chioșc în care vindea produse alimentare, multe aducându-le din Bulgaria. Cine-i trecea pragul casei, scotea pentru ospăț tot ce avea mai bun. Când avea mai puțin, punea alături de mâncarea servită, la marginea mesei pe șervețele albe din pânză brodată, pește sărat, ceapă, ridichi, praz…ca pe orice masă de om simplu și primitor.
Pe lângă munca mea, uneori o însoțeam pe mătușa Marusa la plecările ei în Bulgaria. Astfel am avut în gând tentația de a mă căsători cu fata unor prieteni de-ai mătușei și de a rămâne acolo. Piatra fundamentală a uitării acestui lucru, a fost dorul de casă, de frați și mamă. Cu banii strânși din tot sacrificiul făcut, așa cum mă învăța unchiul fiindcă ei nu aveau copii, m-am întors acasă la cei dragi care le simțeam lipsa, în satul meu natal cu oameni pe care i-aș recunoaște din sute de mii de țărani.
Uneori îmi venea idei neașteptate. Gândurile-mi zburau hoinar prin alte părți evocându-mi imagini și întâmplări pe care le credeam deja uitate. Pluteam deasupra vieții, ca într-o lume ireală, de visări și reminiscențe. Timpul îl crezusem că trecuse singur fără mine, eu alunecând prin toate nevăzut ca o barcă prin umbră. Tot mama a fost cea care m-a trezit la vis. Și iată-mă printre oamenii satului cu care vorbesc, ne înțelegem și percepem de ani și ani, limbajul nostru comun.
Ne plăcea ce ne povestea bunicul, rețin și astăzi din aduceri aminte, simple întâmplări din viața lui. Deseori, spre vară și spre toamnă mergând la prietenii lui din Bulgaria – la Balcic, oameni cu care se împrietenise în timpul războiului. Mergea cu unii dintre ei pe malul Mării Negre, la câte o terasă la o cafea sau uneori la cinematograf. Îi plăcea cum erau primiți și tratați cu amabilitate. Prietenii lui aveau un temperament de armonie și comunicare. La Balcic, de pe terasă unde poposea, îi plăcea să privească munții înalți cu spinările pline de verdeață, prăbușindu-se parcă în mare. Intr-o zi ne-a spus bunicul: cândva, am colindat pe străzile abrupte de la Balcic întâlnind atâtea frumuseți că-mi străluceau ochii de bucurie iarăși buzele mele schițau numai voie bună: cred că eram sus față de terasa unde mergeam adesea, pe la 1100 metri. De aici am privit casele cu mușcate la ferestre, la unele blocuri mărunte și îngrijite sau alte clădiri de cărămidă roșie cu piscine în curte. Tot aici am văzut odată prin luna august familii mai în vârstă și tineri, veniți să-și petreacă vacanța de vară. Cel mai mult m-a încântat hărnicia oamenilor. Prin prietenii mei buni Țacev, Gobrovi și Ghiura, am cunoscut și familii ilustre – propietari de mari domenii, dar și ciobani care stăteau mai tot anul în goluri de munți cu oile lor. Totdeauna mi-a plăcut să revin aici fiindcă am descoperit farmecul locurilor, al peisajului unic în felul lui, frumusețea portului dar și hărnicia oamenilor.

De la Balcic la Vama, treceam purtat de toate nostalgiile însă mai frumos mi se părea când ajungeam pe platoul românesc. Mă simțeam bine plutind ca o lumină deasupra pământului. Odată, când am trecut de vamă, era o seară splendidă. Stelele le vedeam mascate ca din adâncul unei fântâni. Culorile cerului parcă mugeau ca de o mie de ani nealterate. Totul se răsfrângea peste pământ și vedeam în fața ochilor o frumusețe demoralizantă. Am început să prind cuvinte după cuvinte. Atunci am văzut că sunt în România. Mi-a trebuit timp să dezleg taina ciudată a întâmplărilor; oricât mi-am dat străduința, eu, niciodată nu mi-am lămurit în minte acest lucru. Din moși-strămoși mi-a rămas în minte o esență: oriunde ai fi, tot mai bine este lângă ai tăi !
Ca să ne bucure deplin și satisfacția nostră să fie mai mare spre a-l asculta, povestirile lui începeau totdeauna cu zeci de ani în urmă, în vremea copilăriei părinților lui. Generos, căuta subiecte care să ne atragă și să ne mențină atenția.
În zilele de duminică, după ce se bărberea, își punea o cămașă bună pe el, se încingea cu un brâu alb țesut la război și lua o vestă de culoare închisă în spate. Pe cap purta pălărie, iar în picioare opinci din piele, cu o cusătură trainică pe margine. Când îl priveam mi se părea grandios, cu un statut epopeic, arătând frumos pentru un țăran. Cu ținuta lui sobră și modestă ne aduna lângă el și plecam spre drumul ce ducea la biserica satului care era în parohia părintelui Orzan, om renumit pentru cinstea, bunătatea și hărnicia lui, prieten vechi cu bunicul. După sfânta slujbă de duminică, părintele Orzan ne lua la dânsul acasă; casă ce se află și acum în apropierea bisericii. Aici, în curtea casei părintelui pe lângă animale crescute într-o curte de om gospodar, întâlneam cei doi măgăruși care stăteau mai tot timpul lângă o căpiță de fân. Trebuia să te uiți atent spre a-i desluși. De încercai să te apropii de ei, necunoscându-te, se zbăteau așa de tare ca și când erau enervați de muște. Ei erau autovehicolul numărul unu în curtea părintelui. Cu ei se căra apa de la Buzău, lemne din pădure sau recolta din câmp. Caii, erau mai protejați, folosindu-i pentru a merge în satele vecine unde ținea slujbe. Grădina curții sale, avea un farmec aparte. Pe lângă zarzavaturile și pomii fructiferi, vedeam straturi cu flori atât de frumoase, iarăși de o parte și de alta a lor se găseau peste 30 de stupi de albine. Și când nu ne așteptam, părintele Orzan umplea câte o sacoșă cu merinde pentru noi fiindcă-i eram dragi. Rămâneam dezorientați de viața cotidiană a satului și se oamenii ce locuiau aici.
Aceasta este imaginea mea cea mai desăvârșită pe care mi-l aduce aminte pe bunicul, moș Costache, un țăran de prin împrejurimile comunei Scorțaru-Nou. Când se trezea dimineața mi se părea uneori obosit și nedormit. Avea unele probleme de sănătate. Buimăcit alteori lumina dimineții, ne citea pe nemâncate dintr-o carte veche și groasă. Noi așteptam să ne citească povești, însă ușor constatam că acestea erau un fel de rugăciuni. Ne punea de cele mai multe ori întrebări în legătură cu acestea, însă tot el ne dădea și răspunsul. Noi priveam atenți la gesturile lui și la ochii care abia se mai vedeau prin sticlele convexe ale ochelarilor.
De aceste locuri părticică de vatră a Brăilei satul Scorțaru-Nou, ținut străjuit de apa Buzăului, mă leagă nesfârșit de multe amintiri: nu numai casa bunicilor dar și peisajele, anii copilăriei, prietenia cu copii de seama mea. De toate m-au legat ceva comun – spiritul locului – fixându-se pentru totdeauna în minea mea și tradus mai târziu în imagini și cuvinte, amintiri ce-mi peregrinează necontenit sufletul.

 

Peisaj arhitectural brăilean/ grafică în peniță autor:Constanța Abălașei-Donosă

Peisaj arhitectural brăilean/ grafică în peniță
autor:Constanța Abălașei-Donosă

Peisaj arhitectural cu Brăila / grafică în peniță

Peisaj arhitectural cu Brăila / grafică în peniță

Scrie un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s